Stau și privesc cum norii călătoresc agale deasupra locurilor la care visez. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să văd frumusețea neverosimilă a acestei lumi ce se împrăștie în cioburile banalității și ale răutății?
Am luat basmul vieții mele și l-am rescris în fiecare secundă. Totul începe într-o zi ce părea lipsită de importanță.
Închisoarea coșmarului nopții trecute devine fadă, dar trăirile rămân dăltuite în creierul meu. Soarele își face loc printre auriul draperiei catalizând apariția speranței. Îmi descâlcesc cu îndemănare părul, mă îmbrac și respir lacomă mireasma de ceai cu scorțișoară ce umple bucătăria. Iau o înghițitură, mă îmbărbătez și pornesc, cu entuziasm, pe străzile aglomerate.
Cu muzica bubuind în urechi, mereu aleg să mă plimb printre casele vechi, bătute de timp, din centrul Orașului. Îmi place să mă pierd în detalii, la fel cum au făcut-o și arhitecții la vremea lor. Câteodată amețesc din cauza caleidoscopului sentimentelor. E așa frumos să te abați de la drumul pietruit cu rutină. Să nu faci nimic special, decât să observi lucrurile mici ce definesc o lume construită pe fundamentul aparențelor.
”Mă auzi?”
Era doar o șoaptă ce abia dacă mi-a ajuns la urechi.
”Cred…”
Literele au zburat în vânt și mă întrebam dacă nu cumva am înnebunit.
”Bun. Vreau să stai calmă. Respiră normal în timp ce îți continui drumul. Ah, mai bine oprește muzica. ”
Dacă nu îmi spunea, nu mi-aș fi dat seama că, de fapt, vocea răsuna în capul meu. Am făcut cum mi-a dictat.
”Ia-o la dreapta, spre Biblioteca Județeană! ”
”Ce? Nu vreau. Urăsc cărțile! ”
Așa e, uram cărțile din tot sufletul. Serialele și societatea m-au făcut să cred că oamenii care citesc sunt plictisitori. Ah ce greșeală capitală am făcut!
După mai multe contraziceri cu Vocea, am făcut cum mi-a grăit. Până la urmă, ea era șefa.
Am parcurs drumul ascultând… Păsările cântau o melodie știută numai de ele, oamenii pășeau zgomotos, iar mașinile acoperau toată frumusețea sunetului omenesc. Am încetat să admir clădiri și am încercat să pătrund mai adânc, în sufletul zâmbetelor strâmbe ale ființelor ce populează planeta. Oameni obosiți, cu ochi obosiți, cu picioare obosite, cu mintea obosită. Treceau pe lângă mine, grăbindu-se spre ceva ce nu îl înțeleg. Urăsc vântul fiindcă le zboară lucrurile ce nu le-au prețuit niciodată.
”Mergi mai repede! ”
Vocea simțea că mă îndepărtez de drum. Sufletul meu simțea că, într-un fel, nu era greșit ceea ce făceam, așa că nu am renunțat. Pașii mei au devenit hotărâți.
Am ajuns în fața clădirii ce se ridică țanțoșă la poalele Muntelui. Ajunsă aici, nu mă mai simt rău. E ceva familiar din aerul acesta, de parcă mă îmbrățișează propria mamă. Urc treptele ocupate de două fete ce îmi zâmbesc atotștiutoare, de parcă m-ar cunoaște de-o viață. Bibliotecara mă întâmpină, iar atunci Vocea răsuflă ușurată.
”Cere cartea aceasta: Orașul Oaselor. Ne întâlnim din nou, peste câțiva ani! Eu mereu te urmăresc din umbră. De data asta, am vrut să te scot din starea de notorietate ce ți-a împânzit sufletul. Cu placere, copil drag. ”
”D-d-despre ce vorbești? ”
Dar Vocea era dusă.Dispărută.
Mi-am luat inima în dinți și am pornit spre rafturi, căutând acea carte. Am găsit-o, am împrumutat-o, am citit-o.
Totul, absolut totul se întâmplă cu un motiv. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Vocea nu mi-ar fi zis de acea carte. Nu aș mai fi călătorit niciodată prin alte lumi? Aș fi rămas prinsă într-o lume monocromă, plictisitoare, plană?Aș fi crezut pentru totdeauna ceea ce zic copiii care nu au habar cât de frumos e să citești? ”Cărțile sunt dovada că oamenii pot face magie. ”
Cititul, plictisitor? Oamenii care citesc plictisitori? Nici vorbă!
Văd sunete, aud culori, respir cuvinte. De o oră îi povestesc mamei prin ce a trecut Clarissa în acea noapte, pe stradă. Visez la ziua în care îmi voi așterne viața pe hârtie, cineva o va citi și își va dori să fie în locul meu.
După un an?Poate doi?Am cam pierdut șirul…
”Cum? Iar vrei bani de cărți? ”
Totul are sens. Nimic nu e ceea ce pare. Cărțile te însoțesc într-un univers transcendent ce te ajută să îți conturezi o personalitate.
”Dacă Rose a judecat-o pe Lissa fără să îi afle motivele, de ce să greșesc și eu? Vreau să devin mai bună decât personajele mele favorite, pentru că pot învăța din greșelile lor. ”
Nimic nu e banal. Totul este atât de frumos, oh, dar atât de frumos și noi suntem orbi, oh, atât de orbi și nu vedem sub straturile realității.
Dragă Voce Interioară, îți mulțumesc că m-ai luminat și mi-ai desfundat mintea la momentul potrivit. Un mit îmi va fi viața, pentru că fantasticul prea fantastic nu are ce căuta sub ochii fără lumina frumuseții.
▼ Never Give Up ▲ 