Totul se întâmplă cu un motiv.

BHL4cwNCIAAQVLW

Stau și privesc cum norii călătoresc agale deasupra locurilor la care visez. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să văd frumusețea neverosimilă a acestei lumi ce se împrăștie în cioburile banalității și ale răutății?
Am luat basmul vieții mele și l-am rescris în fiecare secundă. Totul începe într-o zi ce părea lipsită de importanță.
Închisoarea coșmarului nopții trecute devine fadă, dar trăirile rămân dăltuite în creierul meu. Soarele își face loc printre auriul draperiei catalizând apariția speranței. Îmi descâlcesc cu îndemănare părul, mă îmbrac și respir lacomă mireasma de ceai cu scorțișoară ce umple bucătăria. Iau o înghițitură, mă îmbărbătez și pornesc, cu entuziasm, pe străzile aglomerate.
Cu muzica bubuind în urechi, mereu aleg să mă plimb printre casele vechi, bătute de timp, din centrul Orașului. Îmi place să mă pierd în detalii, la fel cum au făcut-o și arhitecții la vremea lor. Câteodată amețesc din cauza caleidoscopului sentimentelor. E așa frumos să te abați de la drumul pietruit cu rutină. Să nu faci nimic special, decât să observi lucrurile mici ce definesc o lume construită pe fundamentul aparențelor.
”Mă auzi?”
Era doar o șoaptă ce abia dacă mi-a ajuns la urechi.
”Cred…”
Literele au zburat în vânt și mă întrebam dacă nu cumva am înnebunit.
”Bun. Vreau să stai calmă. Respiră normal în timp ce îți continui drumul. Ah, mai bine oprește muzica. ”
Dacă nu îmi spunea, nu mi-aș fi dat seama că, de fapt, vocea răsuna în capul meu. Am făcut cum mi-a dictat.
”Ia-o la dreapta, spre Biblioteca Județeană! ”
”Ce? Nu vreau. Urăsc cărțile! ”
Așa e, uram cărțile din tot sufletul. Serialele și societatea m-au făcut să cred că oamenii care citesc sunt plictisitori. Ah ce greșeală capitală am făcut!
După mai multe contraziceri cu Vocea, am făcut cum mi-a grăit. Până la urmă, ea era șefa.
Am parcurs drumul ascultând… Păsările cântau o melodie știută numai de ele, oamenii pășeau zgomotos, iar mașinile acoperau toată frumusețea sunetului omenesc. Am încetat să admir clădiri și am încercat să pătrund mai adânc, în sufletul zâmbetelor strâmbe ale ființelor ce populează planeta. Oameni obosiți, cu ochi obosiți, cu picioare obosite, cu mintea obosită. Treceau pe lângă mine, grăbindu-se spre ceva ce nu îl înțeleg. Urăsc vântul fiindcă le zboară lucrurile ce nu le-au prețuit niciodată.
”Mergi mai repede! ”
Vocea simțea că mă îndepărtez de drum. Sufletul meu simțea că, într-un fel, nu era greșit ceea ce făceam, așa că nu am renunțat. Pașii mei au devenit hotărâți.
Am ajuns în fața clădirii ce se ridică țanțoșă la poalele Muntelui. Ajunsă aici, nu mă mai simt rău. E ceva familiar din aerul acesta, de parcă mă îmbrățișează propria mamă. Urc treptele ocupate de două fete ce îmi zâmbesc atotștiutoare, de parcă m-ar cunoaște de-o viață. Bibliotecara mă întâmpină, iar atunci Vocea răsuflă ușurată.
”Cere cartea aceasta: Orașul Oaselor. Ne întâlnim din nou, peste câțiva ani! Eu mereu te urmăresc din umbră. De data asta, am vrut să te scot din starea de notorietate ce ți-a împânzit sufletul. Cu placere, copil drag. ”
”D-d-despre ce vorbești? ”
Dar Vocea era dusă.Dispărută.
Mi-am luat inima în dinți și am pornit spre rafturi, căutând acea carte. Am găsit-o, am împrumutat-o, am citit-o.

Totul, absolut totul se întâmplă cu un motiv. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Vocea nu mi-ar fi zis de acea carte. Nu aș mai fi călătorit niciodată prin alte lumi? Aș fi rămas prinsă într-o lume monocromă, plictisitoare, plană?Aș fi crezut pentru totdeauna ceea ce zic copiii care nu au habar cât de frumos e să citești? ”Cărțile sunt dovada că oamenii pot face magie. ”
Cititul, plictisitor? Oamenii care citesc plictisitori? Nici vorbă!
Văd sunete, aud culori, respir cuvinte. De o oră îi povestesc mamei prin ce a trecut Clarissa în acea noapte, pe stradă. Visez la ziua în care îmi voi așterne viața pe hârtie, cineva o va citi și își va dori să fie în locul meu.
După un an?Poate doi?Am cam pierdut șirul…
”Cum? Iar vrei bani de cărți? ”
Totul are sens. Nimic nu e ceea ce pare. Cărțile te însoțesc într-un univers transcendent ce te ajută să îți conturezi o personalitate.
”Dacă Rose a judecat-o pe Lissa fără să îi afle motivele, de ce să greșesc și eu? Vreau să devin mai bună decât personajele mele favorite, pentru că pot învăța din greșelile lor. ”
Nimic nu e banal. Totul este atât de frumos, oh, dar atât de frumos și noi suntem orbi, oh, atât de orbi și nu vedem sub straturile realității.

Dragă Voce Interioară, îți mulțumesc că m-ai luminat și mi-ai desfundat mintea la momentul potrivit. Un mit îmi va fi viața, pentru că fantasticul prea fantastic nu are ce căuta sub ochii fără lumina frumuseții.

Anunțuri

Orașe de hârtie- John Green

?????????????????????Titlu: Orașe de hârtie (Paper Towns)

Autor:John Green

Editura: Trei

Gen:Beletristica

Nr. pagini:320

Descriere

Lumea se rastoarna cu doar cateva saptamani inainte de terminarea liceului: Margo reapare in viata lui Quentin. In toiul noptii, imbracata in costum de ninja, gata pentru o noua aventura. Extravaganta, frumoasa, imprevizibila si independenta, Margo l-a fascinat dintotdeauna pe Quentin. Indragostit iremediabil de ea, o urmeaza orbeste, incantat sa ia parte la planurile jucause si vindicative ale ingenioasei Margo.

Numai ca fata dispare iar. De data aceasta definitiv. Margo, fata visurilor care a fost intotdeauna o enigma, acum devine un mister. Pentru Quentin. Care nu mai gaseste nimic altceva decat indicii… lasate de ea pentru el. De aceea, decide sa le urmeze.

Quentin este îndrăgostit iremediabil de Margo. Ar face orice pentru ea, chiar și o urmărire până la capătul lumii, dacă asta înseamnă că EA îl așteaptă la destinație. Evoluția personajelor este urmărită cu atenție, în detaliu pe parcursul acțiunii. Acestea se dezvoltă și prind curaj pentru a-și îndeplini visele. Din oameni de hârtie, devin reali.

Este o carte despre prietenie, iubire și maturizare. Prima dată, am crezut că e vorba despre o fată și un băiat ce omoară copacii pentru a face orașe de hârtie. (ce era-n capul meu atunci?) ”Orașele de hârtie” au un înțeles mult mai profund pentru Margo, ce îl ajută pe Quentin să o înțeleagă mai bine. La început, nu m-a atras așa mult, însă din momentul dispariției lui Margo, am picat în apa caldă a cuvintelor cărții. Am înotat printre indicii și am luat o gură de aventură amuzantă. Am râs cu lacrimi de prietenul lui Quentin, Ben. Am învățat să sortez lucrurile cu atenție datorită lui Lacey. Și să fiu mai calculată din pricina lui Radar.

”La un moment dat trebuie să încetezi să te mai uiți la cer, altminteri într-o zi ai să te uiți în jos și-ai să vezi că și tu ți-ai luat zborul.”

”Veșnicia este compusă din clipele prezente.”

”Nimic nu se întâmplă vreodată așa cum îți imaginezi (..) Și totuși, dacă nu-ți imaginezi nu se va întâmpla nimic, niciodată.”

Ne învață să privim oamenii în spatele ambalajului de hârtie, în adâncul lor. Poate că nu vom reuși să îi înțelegem de fiecare dată, dar simplul fapt că am încercat, îi face să zâmbească.

Am văzut multe recenzii și am întrebat multe persoane care mi-au spus că nu le plac finalul. Finalul mi s-a părut foarte real, inspirat din viața reală. Mie mi-a plăcut cel mai multe finalul unde toate cărțile au fost întoarse.

Recomand această carte din toată inima. Aș mai avea o grămadă de spus, dar vă las pe voi să descoperiți peripețiile acestei cărți.

Vom avea și un film. Aici aveți detaliile:http://www.imdb.com/title/tt3622592/

P.S: E prima carte de John Green pe care am citit-o și sunt profund impresionată. Astăzi m-am apucat de ”De 19 ori Katherine” .

Până data viitoare, o zi frumoasă!

The bone season (Sezonul Oaselor)

The Bone Season by Samantha Shannon

Titlu: The bone season

Autor:Samantha Shannon

Editura: Curtea Veche

Descriere:

Anul 2059.

Paige Mahoney, în vârstă de 19 ani, lucrează în lumea interlopă din Scion, Londra, al cărei nucleu se află în zona Celor Şapte Cadrane, fiind angajata lui Jaxon Hall. Jobul ei: să scotocească după informaţii, pătrunzând în minţile celorlalţi. Asta, pentru că Paige este Călătoare onirică, o specie rară de clarvăzătoare. În lumea ei, comite înaltă trădare numai prin simplul fapt că respiră.

Într-o zi ploioasă, viaţa ei se schimbă pentru totdeauna. Atacată, drogată şi răpită, Paige este trimisă în Sheol, fostul oraş Oxford — ţinut secret vreme de 200 de ani şi controlat acum de puternica rasă a Refaiţilor, venită dintr-o altă lume. Paige îi este încredinţată Custodelui, un Refait cu scopuri misterioase. El e stăpânul ei. Maestrul. Şi inamicul natural. Dar dacă Paige vrea să-şi recâştige libertatea, trebuie să accepte reeducarea, în această colonie penitenciară în care a fost condamnată să trăiască până la moarte.

Poveste și acțiune: Povestea mi s-a părut foarte interesantă,iar acțiunea alertă. Dacă ești sătul de fantome, vampiri și alte creaturi arhifolosite în romane, trebuie să o citești! Autoarea creează un univers al personajelor care nu a mai fost întâlnit. Această carte am citit-o foarte repede și am devorat-o din scoarță în scoarță. Are un ”dicționar” la spate pentru a te ajuta să înțelegi anumiți termeni ce capătă sensuri noi în roman. Deși m-a atras foarte mult originalitatea, unele momente au fost puțin clișeice și ușor de anticipat.

4/5

Personaje: Paige mi se pare foarte inteligentă și mă regăsesc în personalitatea ei. Știe să aștepte momentul potrivit pentru a face o mișcare chiar dacă uneori e nesăbuită. Se poate descurca în orice situație. Restul personajelor sunt conturate destul de bine după părerea mea.

4/5

Părere personală și ce am învățat din carte: Părerea mea este că merită cartea, iar Samantha este o autoare promițătoare (azi,27 Ianuarie a fost lansat The Mime Order-al doilea volum din seria The Bone Season). Mă abțin cu greu să nu spun ce se întâmplă, așa că mă voi opri aici.

Merită merită merită.

P.S: O să învățați o grămadă de ”rase” magice noi. La începutul cărții, este și un arbore.

Să aveți o zi frumoasă!

––> Data viitoare: Seria Fifty Shades.

Nou.

Deoarece îmi place mult să citesc, voi scrie recenzii cât de des pot. (școala e nemiloasă, dar îi țin furia în frâu…deocamdată) Recenziile vor fi hmm personalizate. Fiecare recenzie va fi împărțită cam așa:
Titlu:
Autor:
Descriere:
Poveste/acțiune:
Personaje:
Părere personală și ce am învățat din carte:
Citate preferate:

”Aripi tăiate”

Etichete

,

Simt cum vântul îmi răvășește cincizeci de minute petrecute în pielea unui hairstylist. ”Ce drăguț!” mi-am spus plină de dispreț slab. Mă pierd printre chipurile oamenilor… ”ochii lor îi definesc” ”Oare, un străin, ce vede în ochii mei?” Vede dorința arzătoare de libertate, de schimbare majoră? Vede curiozitatea ce nu o pot îngropa față de tot ce ne înconjoară? Vede sufletul meu încătușat? Cum mă simt chiar acum? Ca un fluture prins în palmele unui copil inocent (viața nu e inocentă, e o târfă fără scrupule care se deghizează în Măicuță foarte des, Duminica se închină lui Dumnezeu, iar Lunea se sărută cu Diavolul pe la colțuri). Vreau să evadez, să îmi deschid aripile și să simt adânc că trăiesc.

 tumblr_na3l2lfLDB1rkbqbko1_500

”De ce fac asta? De ce ne taie aripile înainte de a simți plăcerea zborului? De ce ne obligă să facem parte din ceva ce nu vrem, ceva ce ne distruge cu totul?De ce ne pictează în culorile dorite de ei?” Oricât m-aș plânge, nu rezolv nimic. Așa că pur și simplu, o să fiu EU, o pată de culoare în lumea anostă alb-negru. O să modelez o lume proprie în care toți sunt egali, imposibil de judecat. În care fiecare învață ceea ce își dorește, iar cei care nu se bucură să fie culți, sunt fericiți pentru că pot face o alegere proprie. Suntem infiniți… suntem mult mai mult decât carnea ce îmbracă oasele care se rup cu ușurință. Suntem mult mai mult decât durerea ce o simțim, suntem mult mai mult decât orice sentiment. Suntem mai puternici ca diamantul, suntem imuni la orice. NU EXISTĂ LIMITE! Nimic nu ne poate opri când ceva ne intră în cap. Puterea umană e limitată de rutină. Cine spune că nu putem zbura fără aripi? Cine spune că roșu e roșu, 1 e 1 , litera a e a ?